Stia ca sufletele sunt nemuritoare, ca doar trupul moare atunci cand e sortit sa se intample. Si totusi… Isi aduna sufletul de pe perna, bucati din el, sangerande, udate cu lacrimi amare. Simtea ca trupul ii arde, ca nu`si simte picioarele si ca lacrimile ii udau pieptul gol, fara incetare.
Era doar un trup fara suflet, pentru ca ii fusese ucis, desi era tot ce avea mai bun pe lume. L`ar fi dat la schimb mai degraba decat sa`l stie mort si calcat in picioare. Lacrimile curgeau fara incetare, dar se risipeau, asemeni pulberii de praf, pentru ca ieseau din ochii goi ai trupului fara spirit.
Nu putea reuni bucatile din ” el “, nimic nu era la fel ca inainte, nimic nu mai conta. Stia ca de acum inainte n`o sa mai aiba nici un rost, ca totul e pierdut si ca numai puterea Celui de Sus ar putea schimba ceva. Oare l`ar primi si pe el in rai ?
Isi aduna ultimele puteri sa iasa afara, sa`si caute… Nici el nu stia ce, dar trebuia sa plece pentru ca amintirile il loveau de peste tot. Mai mult decat atat, simtea ca moare, incet, incet de tot in chinuri groaznice…
Ce rost aveau amintirile ? Nu se salveaza nimic, o parte din el a disparut pe vecie. In jur vedea doar cristale de lumina si cele ale oglinzii sparte. Nu se putea privi, ar fi vazut un chip sters, udat de lacrimi, fara culoarea fireasca.
Poate ca e in drumul spre rai acum pentru ca in jurul lui se dezlantuie iadul…
sursa un admirator
--------------------------------------------------------------------------------
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu