Eu nu mă încumet să alung din mine omul, Nu m-am îmbolnăvit niciodată de mine însămi, Încerc să stau departe de măştile puse de alţii pe chip Încerc să nu mint, încerc să nu mă mint Dimineaţa încerc să-mi deschid nu doar ochii ce şi sufletul. În jurul meu lumea e atrasă de teatrul absurd Al adulării de sine, a foamei de a se reinventa, Un pămătuf, o pudră şi poţi să-şi ascunzi dinlăuntrul, Au nevoie de strălucire oamenii goi. Apostoli falşi, au nevoie de prefăcătorie şi minciună. Cand obosesc, privesc în urmă, la oamenii aceea simpli si curaţi, În casele lor mărunte cât de mare e Omul, Sufletul meu miroase atunci a levănţică şi a busuioc, Doamne, trezeşte în noi plăcerea îngenunchierii în faţa icoanei, Învată-ne mereu şi mereu plăcerea curăţirii pe dinlăuntru. Lasă-mi Doamne mereu colbul pe tălpi, Din când în când scoate-mi un ghimpe în cale Să-mi aduc aminte de coroana de spini Lasă-mă să sufăr până la curăţirea de rău Apoi izbavit şi curat , ocroteşte-mă! Luminează-ne Doamne calea spre tine, nu ne lăsa rătăciti, Nu ne lăsa ademeniţi de fericiri trecătoare, Pune în noi sămânţa desăvârşirii întru Tine Nu parfuma putregaiul, omul e prea mic şi nu ştie alege Întru Slava Ta, opreşte-ne alunecarea, înainte de a fi prea târziu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu