REFLECTII

Mă apasă bolta albastră prin neputinţa penetrării mele dincolo de perenitatea umanului. Gândul firav mi se prelinge agale între dulceaţa delăsării şi fermitatea voinţei. Şi apoi cerul...atât de deschis, de disponibil şi atât de înalt...că-l pot atinge de pe genunchi. Refuz aplecarea orgoliului şi trec mai departe suspinând. Lacrima uitată mai ieri în colţul ochiului care râde, s-a uscat deja. În locul ei a rămas doar setea eternă şi foamea după ceva BUN, moral, care viază.Sub firul ierbii, sămânţa vieţii vibrează încălzită de razele soarelui orbitor. Dincolo de visele mele prăfuite, viaţa adevărată palpită, mocneşte, zvâcneşte, bate! Simt...Ştiu...Gândesc...Am libertate... Şi parcă, toate astea le schimb pe o himeră, pe o chemare la suspin...pe o îmbrăţişare- dorită- cu tristeţea. Cum să pot suporta ca mâna asta, mâna mea care scrie, e prea firavă, sau că piciorul meu, cu care calc peste simţăminte, e nestatornic, sau că ochiul meu îmi relativizează percepţia, sau că buzele mele, sau chiar inima mea pe care o simt în bătăi sacadate, nu e a mea, nu sunt ale mele!...ci sunt ale Altcuiva...şi că dincolo de tot ce e în jurul meu îmbătător prin culori, forme, parfumuri, e doar un preaviz la adevărata viaţă. Adevărata viaţă, dincolo de cuvinte, de înveliş, de conţinut şi de ştiinţă... Aşa că, resemnată, aleg tristeţea în locul inelului de rege, aleg păcatul în schimbul veşmântului de puritate, aleg uşurătatea în locul încălţămintei umilinţei, iar pe frunte pecetea urii, în schimbul sărutului iubirii şi refuzând Viaţa, nu vreau să primesc îmbrăţişarea de rob. E mai uşor să fiu tristă, neînţeleasă, indecisă, vulnerabilă, decât să trăiesc cu pecetea de rob, ce presupune lupta continuă cu sinele, cu lipsa umanului, cu imoralitatea şi cu păcatul!...şi mai degrabă aleg neputinţa transcederii din lumea asta decât supliciul propriului exil de tot ce mă înconjoară...